miercuri, 26 ianuarie 2011

"As Time Goes By" - Horia Garbea 12C


„As Time Goes By”

În mod destul de ciudat, sau poate nu, amintirile din liceu s-au estompat destul de mult. Cele din facultate mi s-au șters însă aproape de tot. Cu excepția, din fericire, a materiei predate. Poate sub presiunea evenimentelor care au urmat îndată după liceu: șocul facultății cu un mediu social mult mai pestriț decît cel din liceu între colegi, dar și cu profesori de alt calibru, mai ales la materii tehnice, unde la liceu predau niște inginerași fugiți din fabrici. Apoi intrarea în lumea literară pe care voiam s-o cuceresc și ostilitatea celor din jur, care acum îngălbenește prin filele de la CNSAS.

Nu mi-am cerut dosarul, mi-ajunge patalamaua că n-am avut relații cu instituția. Pe cei care au scris îi va judeca doar D, eu nu am vocația. Din liceu îmi amintesc strict chestiile extra-curriculare cum se zice acum: singurul meci „oficial” în care am apărat poarta echipei 11C și destule la care am fost spectator, niște done de bridge cu scorul scris pe tablă cu creta, niște meciuri de badminton, gazeta de perete, sesiunile de developat poze și memorabila -în sine- zugrăvire a clasei. Desigur și frumoasa bibliotecă unde am citit ore în șir și pe care am revăzut-o, ca invitat, recent.

Dintre orele de curs efective îmi amintesc doar una de română la care am prezentat piesa „Răceala” de Sorescu, ce nu era în programă, și una de sociologie sau cam așa ceva în care am scris primul meu poem serios, ce figurează în volumul de debut din 1993. Anumite materii care sigur erau în programă: biologie, chimie, geografie, istorie nu mi-au lăsat nicio amintire: nici „tehnică” (materia predată), nici sentimentală. Poate unele idei au rămas fără a mai reține de unde le am. Difuz. Știu sigur că am făcut „Rezistența” cu un tip care arbitra și meciuri de fotbal. Dar nu am nicio noțiune de atunci a materiei pe care o predau eu azi și din care îmi cîștig în modul cel mai concret existența.

Am fost odată cu Gina la TVR la o emisiune la care Mircea Sântimbreanu întreba elevii „ce vor fi ei în anul 2000” (eram în 1980 cred). Eu i-am zis bătrînului – cum mi se părea, deși avea 54 de ani – că voi fi scriitor. El m-a prevenit de ce dificultăți mă așteaptă. Cînd îl întîlneam apoi, după 90, făcea haz: ziceai că o să ai două cărți în 2000, uite e `98 și ai vreo șapte! Ce nu știam niciunul, era că el nu va prinde anul 2000. I-au lipsit vreo 3 luni.  

Presupun că mulți dintre profesori sau stins. Plecarea lor mi-a rămas neștiută și indiferentă cînd mă gîndesc la cîți prieteni am pierdut dintre colegii de scris și dintre mentorii mei, începînd cu Ulici și Naghiu, D. Solomon și Ghițulescu și alții, zeci. Îmi amintesc concret, ca profesori, poate și pentru că le-am întîlnit după aceea mai des, dar cert și pentru vocația lor de doamnele Paula Litman, ulterior redactor la Hasefer (ne vedeam la fiecare tîrg de carte, acum s-a retras de acolo), și Anca Stan de la care îmi pare rău că n-am învățat mare lucru în domeniul strict al matematicii. Mi se pare acum ca și atunci că programa era tîmpită, punea accent pe structuri algebrice și analiză, dar o analiză piezișă. Din fericire, la facultate, în trei cursuri mi s-au scos astea din cap. Am dat ani de zile meditații la matematică (mai exact 1982-1990) și la fizică la care în facultate eram as, lucru pe care în LMV nu l-a observat nimeni. Acum predau și matematică aplicată și mă mir încă de stupiditatea programei liceale. Un inginer, un biolog, un medic nu au ce face cu acele noțiuni și de-asta nici nu se învață și ajung la facultate bîtă, de trebuie să-i conving cu greu că integrala nu e un monstru înfricoșător, ci o biată suprafață care se poate aproxima printr-o sumă de dreptunghiuri.

Așa că și uitarea, fiind „scrisă în legile omenești”, aștept amintirile care îmi vor stîrni alte amintiri. Pentru că, orice s-ar spune, nu mai știu exact cum era, dar era bine, era un timp edenic, atît de scurt totuși într-o viață care s-a grăbit atît de tare de-atunci.

(cîntecul din titlu a fost compus de Herman Hupfeld în 1931 și a devenit celebru în 1942 cînd Dooly Wilson, personajul Sam l-a cîntat în filmul „Casablanca” unde era laimotiv).

Horia Gârbea, elev, clasa 12 C

4 comentarii:

  1. Ai dreptate, maestre, incepe sa se depuna praful greu al uitarii, dar ramane totusi cea mai frumoasa perioada a tineretii...
    Iti aduci aminte de Burila - Burcescu, care ne-a chemat intr-o vara sa descarcam (sic!) Istoria Literaturii a lui Calinescu din tir, proaspat retiparita de miliardarul - un timp nr. 1- ICD...
    Sau de Frunza care ne "gadila" sa mergem la cenacluri din cate imi amintesc mediocre, pana am ajuns la "Luni", regale de literatura comentate...de Manolescu si ceilalti, superstaruri de astazi pe care nu are rost sa-i insir;
    da' cel mai tare era cand lucram pentru Mugurul, revista liceului; blobul lor ar trebui numit asa... imi aduc aminte de colaborarea cu Nae Caranfil, de atunci un sclipitor umorist, si in primul rand de numeroasele absente motivate pe elementul consistent:"suntem la tipografie" ...la toa' Neacsu...si acum mai am in nari mirosul de la spalturi...hai ca a fost frumos, pana la individul de la cenzura, care pana si ala imi aduc aminte ce imbecil superb era...nu-mi aduc aminte numele!(pe bune)

    RăspundețiȘtergere
  2. Curios, imi aduc aminte de multe ore...

    Cu matematica ai dreptate, se putea face mult mai bine pentru varsta aia. Altfel, ce sa zic, mie mi-a folosit. Am vizitat-o in 2001 pe dna Stan, impreuna cu Victor Firoiu de la B, cu care ma intalnisem la o conferinta, si ne-a intrebat, usor deprimata ca de obicei, daca acum ca am ajuns mari savanti, credem ca ne-a folosit la ceva matematica din liceu. Am fost bucuros ca i-am putut spune adevarul - mi-a facut ordine in cap.

    In particular, mi-amintesc de numerele complexe vazute ca dublete de numerele reale, cu operatiile definite axiomatic (cum le-a vazut Hamilton). Senzational pentru o minte abstracta, dubios pentru una inginereasca si probabil chinuitor pentru inocenti. Era pe vremea reparatiilor, cand ne mutasera in aripa dinspre Matei Voievod. A fost o primavara fierbinte atunci, tin minte ca am fost de mai multe ori la strand, uneori chiulind.

    Romana sub Burcescu a fost o mare teroare ca m-ar pune sa vorbesc, pentru ca nu intelegeam deloc ce legatura e intre ce citeam eu si ce ne povestea el. La scris era simplu: luam 8 cam orice scriam. Venirea doamnei Litman a fost o efectiv o usurare.

    De la fizica tin minte experientele vesnic nereusite, de la chimie concursurile de probleme care ma salvau de la invatat, de la biologie copiatul fara jena, de la istorie - plictiseala (desi din cauza lui Gica m-am tuns zero, impreuna cu Bec), iar de la economie politica si filosofie personalitatea puternica a doamnei Rosianu, care ne teroriza intr-un scop de care in mod evident nu era convinsa.

    Dar tot fotbalul era pe primul loc si as putea sa povestesc si acum faze din numeroasele noastre meciuri memorabile.

    Maestrul de rezistenta nu era profesor rau, dar un arbitru foarte prost. Ne prinsesem ca cedeaza usor si ceream mingea la fiecare faza usor neclara, iar el isi schimba decizia. Altfel, radeam cu lacrimi de parul din urechile lui, pe care aparent si-l tundea - unii (unele, mai degraba) erau in stare sa observe si cand.

    Dar sigur ca nu orele erau importante. La scoala veneam in primul rand pentru colegi. Imi amintesc ca ajungeam cu regularitate la 8 fara un sfert, iar acel sfert de ora era de multe ori cel mai bun timp al zilei, cand puneam la cale treburile importante.

    Termin aici, ca ma cheama datoria.

    Totusi, despre ciudateniile memoriei: o sa radeti, dar desi mi-amintesc de lungile partide de canasta de la Horia, am uitat complet cum se joaca si de ce ne placea asa mult.

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Tavi
    Genial! Ce memorie! Așa e - pe ăla de la tipografie, culegător, îl chema Neacșu! L-am revăzut după 89 cînd tipăream Phoenix la Informația (Universul). Păi am și acum ediția Drăgan din ist. lit. a lui Călinescu. Alex Frunză e și acum bibliotecar la secția de tineret (ehei) de pe Christian Tell. Lui Manolescu i-am adus exemplarul din Teme-3 apărut la CR prin 80 să-mi dea un autograf de ziua mea anul trecut și a scris: „Elevului H.G. ...” Cenzorii de la „Muncipiu„ au fost doi, ambii relativ cumsecade: Airinei care era prostănac și Dan Constantin, acum mare editorialist pe la Libertatea, care era șmecher. Securist os! Mai era unul Dan Cruceru autor de eseuri neomarxiste, asta nu știu ce s-a ales de el. În facultate, la Co-co și la cenaclul de luni aveam parte de dna Olivia Clătici, care după 89 a ajuns ideolog la... PNȚ-cd!! Și de tov. Bostan pe care am vrut să-l împușc în 23.12.1989 cînd am avut armă în Preoteasa. Nu m-a lăsat C. Țîrlea. De fapt nu sînt sigur că aveam și gloanțe. Și așa Bostan a fondat și falimentat Columna Bank. Ehei...

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Bogdan
    Am revăzut-o și eu pe dna Stan chiar mai recent de cîteva ori. A fost și la o lectură a mea de la T. de Comedie. Nu are nicio vină pt. programă.

    Sigur că eu văd matematica îngust, pragmatic, inginerește și mai ales geometric (ce depășește 3D mă neliniștește) deși ca scriitor n-ar fi cazul. Se poate și mai rău: nevastă-mea cînd vede integrale e apucată de dureri de stomac la propriu (reflex al fricii de mate din liceu, ea făcînd biologie și filo). Dar n-ar încotro și lucrează statistică în Excel toată ziua. S-a convins de ce le spun si eu studenților că în afară de teologie totul se bazează pe mate.

    Ehei... și eu am cam uitat canasta de cînd am dat-o pe bridge, iar din bridge m-am retras de cînd cu nașterea lui Huppy (4 ani). Mai jucam pe web cu rezultate bunicele. De cînd m-am apucat de blog am renunțat și la asta.

    Canasta se juca (dupa regula noastră) cu 2 pachete = 108 cărți dintre care 4 J. Pe două axe de 2 jucători. Scopul era realizarea de formații de cîte 7 cărți de același fel „albe” sau „negre” in care 2 și J înlocuiau orice carte. Cartea 3 nu avea semnificație. Se juca cu etalare, ambii parteneri contribuind la formațiile echipei cînd avea rîndul. Miza era să iei „pachetul” în care decartau toți cu 2 cărți identice celei date de adversarul din stînga. mai era și tactica să abandonezi lupta pt pachet pentru a realiza rapid o canastă și a închide jocul prinzînd adeversarii fără canastă (punctele lor se numărau cu minus). Această tactică meschină se denumea argotic la noi: „Canastă-Buf-Dobrică-Închis”.

    RăspundețiȘtergere